Designul presupune inteligența unui creator

de Mike G Matthews
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Există mulți oameni care se opun ideii de ‘design inteligent’. Ei recunosc că trebuie să existe o inteligență în spatele design-ului, o inteligență dincolo de proiectul însuși; și în context, în spatele proiectării vietăților. Termenul este batjocorit la școală (elevii care susțin această idee la școală, spun că au fost batjocoriți de profesori), este respins în presă și practic ilegal în mediul academic.

De fapt, designulul inteligent nu este cu adevărat un termen foarte inteligent, pentru că este tautologic: design-ul trebuie să fie inteligent prin însăși natura sa. Poate că acest lucru poate fi cel mai bine explicat prin privirea celeilalte părți a monedei. Ar putea fi exista oare „design neinteligent”?¹

O scurtă familiarizare cu prezentările bine cunoscute ale lumii naturale va oferi în curând multe referințe la „design”. Multe caracteristici sunt denumite drept un „design minunat”, sau se spune că sunt „proiectate” pentru a realiza un anumit scop, cum ar fi menținerea căldurii, atragerea unui partener, permiterea zborului sau orice altceva. De exemplu, David Attenborough, care se opune complet oricărei idei despre o inteligență externă, poate fi adesea auzit folosind un astfel de vocabular în emisiunile sale de televiziune. Modul extraordinar în care diferitele părți ale corpului interacționează arată un “design”! Chiar și Richard Dawkins a recunoscut, în The Blind Watchmaker (Ceasornicarul orb), că există multe lucruri în lumea naturală care au aspectul că au fost proiectate.² Dar cine sau ce este responsabil pentru acel design?

Dacă designul inteligent nu este un concept acceptabil, însă design-ul este recunoscut, atunci singura alternativă este „design-ul neinteligent”. Acum, acest lucru nu înseamnă design „rău” (atât design-ul bun, cât și cel greșit, se consideră design), ci absența oricărei inteligențe în spatele design-ului.¹ Să ne gândim puțin la ce înseamnă aceasta.

„Design-ul” poartă cu el ideea de scop – într-adevăr, este esențial pentru însuși conceptul de design, care trebuie să fie un act teleologic (un act creat de Dumnezeu). Dacă nu este intenționat, nu mai este design, ci doar un accident. Unele „piese de artă” moderne sunt pur și simplu rezultatul accidentelor întâmplătoare – nu există nicio modalitate prin care se poate spune că astfel de produse sunt „proiectate”. Dacă recunoaștem că ceva este proiectat, recunoaștem că a fost conceput cu un scop. Acel scop ar putea fi practic, artistic sau infam. Dar un accident sau o întâmplare nu pot, prin definiție, să aibă un astfel de scop. Astfel, design-ul „inteligent” este într-adevăr tautologic, pur și simplu o calificare a ceea ce înseamnă termenul design folosind alt cuvânt. Dacă ceva este proiectat, acesta trebuie să fie produsul inteligenței, indiferent dacă este inteligență de nivel scăzut sau de nivel înalt.

Schimbă evoluția această situație?

Răspunsul, conform celor care se opun designului inteligent, este pur și simplu că evoluția realizează design-ul. Există numeroase exemple ale acestei declarații de credință (pentru că așa este, și trebuie să fie, întrucât nu poate fi niciodată demonstrată științific), dar este suficientă. În 2013, un studiu al Universității Stanford a examinat reacțiile bărbaților și femeilor la vaccinarea împotriva gripei. Comentând raportul de studiu din Proceedings of the National Academy of Sciences, s-a afirmat: „Oamenii de știință au spus că au rămas perplecși referitor la întrebarea de ce evoluția ar crea un hormon care îmbunătățește caracteristicile sexuale masculine clasice…”.³ Aparent, alternativa la design-ul de către un agent inteligent este design-ul prin evoluție – care, se poate presupune, trebuie să fie „Design-ul neinteligent”.

Dar am stabilit deja că design-ul nu este logic posibil fără inteligență, la un anumit nivel. Cum să rezolvăm paradoxul? Conform celor mai multe definiții din dicționar, evoluția este un proces întâmplător orb, pur și simplu o descriere a ceea ce se presupune că s-a întâmplat în trecut, fără o contribuție inteligentă. Un proces nu poate crea (proiecta) nimic, prin urmare evoluția nu poate proiecta! Dacă ar fi posibil, ar fi echivalent cu a spune: „Călătoria la serviciu mi-a creat mașina” – o afirmație absurdă și lipsită de sens. Așa-numitul „design prin evoluție” este echivalentul afirmației de mai devreme.

Dar poate că evoluția este mai mult decât un proces? Deși este o entitate nematerială, poate are puteri misterioase de a direcționa și de a selecta. Dacă este așa, aceleași puteri pe care teiștii le atribuie unui Dumnezeu Creator sunt pur și simplu atribuite evoluției. Aceasta mai degrabă elimină surpriza ideii. Pentru suporterii săi, credința în evoluție este o credință, un crez, la fel de sigur ca orice altă credință. S-ar putea chiar să spunem că evoluția a devenit un „dumnezeu” în privința adepților săi, capabil să facă tot ce i se atribuie.

Dacă această idee de evoluție este inacceptabilă, există o singură rezoluție. Dacă cineva trebuie să renunțe la un designer inteligent (care există în afara domeniului material pe care îl proiectează), trebuie să credem că există și gândim ca o consecință a unui set complet aleator de evenimente arbitrare total independente. Fred Hoyle a descris foarte bine improbabilitatea unui astfel de lucru atunci când l-a comparat cu „șansa ca o tornadă care străbate un cimitir de fiare vechi să poată asambla un Boeing 747.” În această „viziune”, suntem doar resturile trecătoare în mijlocul a unui accident cosmic etern.

În concluzie, dacă refuzăm să acceptăm conceptul de Design Inteligent în lumea naturală, trebuie să concluzionăm că existența noastră este doar rezultatul nenumăratelor evenimente aleatorii și este complet lipsită de sens. Prezentatorii programelor științifice populare trebuie să ia notă: nimic nu este conceput pentru a funcționa, iar faptul că o face este doar o acumulare de miliarde de accidente. Există totuși o problemă filosofică. Suntem creaturi care proiectăm neîncetat. De unde am luat conceptul de design dacă nu era așa?

Mai orb decât cel care nu vede e cel ce nu vrea să vadă.